Am simțit că, prin aceste lucrări, pot vorbi nu doar despre mine ca mamă, ci despre multe femei care se vor regăsi în aceste stări contradictorii: tandrețe și furie, iubire și teamă, fragilitate și forță. Cred că maternitatea le conține pe toate.

În primul rând, îți mulțumesc pentru invitație! Mă bucur să am ocazia să pot vorbi despre ceea ce iubesc și să împărtășesc o parte din universul meu cu tine și comunitatea I AM ART.

Este o întrebare simplă și, în același timp, atât de grea. Cred că, în esență, sunt același om de atunci: un om simplu, care iubește frumosul și, mai ales, natura. Doar că, între timp, am avut șansa să transform ceea ce iubeam în ceea ce fac zi de zi, și nu doar ca pasiune, ci și ca o sursă constantă de venit. Vorbim des despre artă în termeni de emoție și talent, dar prea puțin despre cât de important este să putem trăi din ceea ce pictăm. Este minunat să îți fie admirată munca, să fii apreciat ca artist, dar la fel de minunat este și ca oamenii să considere normal să îți cumpere tablourile, să îți aprecieze cu adevărat munca, pasiunea, talentul.

I-aș spune să aibă încredere în visul ei. Că Dumnezeu nu ne dă vise care nu pot deveni realitate. I-aș spune să continue să muncească, să fie disciplinată și perseverentă și să nu se grăbească. Uneori lucrurile nu se întâmplă atunci când ne dorim noi, ci atunci când suntem pregătiți pentru ele. I-aș mai spune și să vorbească despre munca ei, pentru că doar așa poate ajunge la oameni. Tindem uneori să rămânem în carapacea noastră, din rușine, din lipsă de încredere, din oricare alt motiv. Dar adevărul este că dacă nu vorbim și nu arătăm ce facem, cum ar putea lumea să audă, să știe despre noi?

Cred că, pentru mine, pictura nu a fost niciodată doar ceva ce fac. A fost parte din mine încă de când eram copil. Îmi amintesc că preferam să stau să desenez și să pictez în loc să fac aproape orice altceva. Poate că nu am știut atunci unde mă va duce acest drum, dar am știut întotdeauna că acolo mă simt eu.

Legat de latura mea de business, câștigul financiar nu a fost niciodată motorul principal. Am început să pictez din pasiune, din talent, arta devenind parte din identitatea mea, iar toate acestea simt că mă ajută să rămân cu picioarele pe pământ și să păstrez un echilibru sănătos între monetizarea muncii mele și refuzul de a face compromisuri sau de a-mi trăda valorile doar de dragul banilor.

Mă inspir din ceea ce sunt și din ceea ce trăiesc. Îmi place să pictez femeia pentru că simt că prin ea pot transmite foarte multă emoție și pot spune povești care, poate, ar fi mai greu de spus altfel.

Femeile din picturile mele sunt, într-un fel, un arhetip. Sunt femei care încearcă să evadeze din rolul în care lumea le-a așezat, care fug spre natură și ajung să se contopească cu ea. Prin ele încerc să vorbesc despre libertate, vulnerabilitate, instinct și despre toate acele lucruri pe care le purtăm în noi, dar pe care nu le spunem întotdeauna în cuvinte.

În ultimii opt ani am pictat un singur băiețel, iar acum, de când sunt mamă, simt că îmi doresc să-mi pictez fiul din ce în ce mai mult.

Le aleg foarte instinctiv. Uneori este suficient să mă uit pe geam sau să fiu în natură și să văd ceva care îmi atrage atenția.

Am norocul să trăiesc într-un mic sat de vacanță din sudul Spaniei, unde sunt foarte multe păsări, iar ele îmi dau sentimentul că trăiesc în natură și în liniște. Această legătură cu natura vine cu mine de foarte mult timp: din grădina bunicilor, din dealurile Comăneștiului, din toate locurile în care am crescut și care m-au format. Cred că natura nu a fost niciodată doar o sursă de inspirație pentru mine ci a fost și un loc în care m-am simțit acasă.

Oh, atelierul meu cel drag... Cred că este unul dintre locurile care mă reprezintă cel mai mult.

Când m-am mutat în Spania, împreună cu soțul meu, într-o perioadă în care totul era nou pentru mine, m-am simțit foarte conectată cu păsările și am început să le pictez. Iar când am descoperit că atelierul meu se află pe strada Rândunelelor, am simțit că este aproape prea frumos ca să fie o coincidență. Și, bineînțeles, sunt foarte multe rândunele aici.

În atelier pictez, mă inspir, mă întâlnesc cu oamenii și se întâmplă lucruri pe care eu le simt magice. Organizez aici evenimente, îi invit pe oameni să intre în universul meu și, uneori, fac workshopuri și clase de pictură.

Atelierul este spațiul în care mă simt foarte bine și în care sunt cu adevărat eu.

Da. Dar, pentru mine, dorul este mai ales dor de oameni: de mama mea, de familie, de locul din care vin.

Cred că dorul este una dintre acele stări pe care le înțelegi mai bine atunci când ești departe. Nu știu dacă poate fi explicat cu adevărat. Este o stare care apare uneori dintr-o amintire, dintr-un miros, dintr-un loc sau pur și simplu dintr-un moment în care îți dorești să fii acolo.

Începutul nu a fost deloc ușor. M-am trezit într-un mic sat de vacanță, pe malul mării, aproape pustiu, fără prieteni și fără să cunosc pe nimeni, cu excepția soțului meu, desigur. :)

Așa că mi-am făcut prietene cele aproximativ 30 de rândunele care locuiau pe terasa mea. Când m-am mutat, erau deja cinci cuiburi construite acolo. Le priveam ore întregi, le observam și, încet-încet, am început să simt o legătură foarte puternică cu ele.

Cred că, într-un fel, am recunoscut în zborul lor ceva din propriul meu zbor de acasă, din România, la mii de kilometri distanță.

Așa am început să le pictez, iar ele au fost, într-un fel, primele mele prietene în noua mea viață. M-au ajutat să mă adaptez și să transform un loc străin într-un loc al meu.

Reușesc cu multă răbdare, disciplină și muncă. Cred că este important să fii consecvent și să îți găsești locul tău, oamenii tăi și galeriile potrivite pentru ceea ce faci. Pentru mine, fiecare colaborare a venit în timp și fiecare pas a fost construit cu răbdare, dar și cu reziliență.

Pentru mine, o pictură începe de multe ori înainte de a pune pensula pe pânză. Începe cu o stare, cu o imagine care îmi rămâne în minte, cu ceva ce simt sau cu o poveste pe care simt că trebuie să o spun.

Uneori pornesc de la o imagine foarte clară. Alteori nu știu exact unde voi ajunge și las pictura să mă conducă. Îmi place această parte a procesului, pentru că există întotdeauna loc pentru surpriză.

Încep să lucrez, iar pe măsură ce pictura prinde contur apar personajele, animalele, florile și simbolurile. Uneori o idee se schimbă complet pe parcurs și ajunge să spună o poveste diferită de cea pe care mi-am imaginat-o la început.

Cred că tocmai aici este frumusețea picturii: nu este întotdeauna nevoie să știi de la început unde vei ajunge, ci trebuie doar să ai curajul să începi.

Cu siguranță vede și propria lui poveste. Și cred că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri în artă: aceeași lucrare poate trezi emoții complet diferite în oameni diferiți.

Eu pot să spun povestea din spatele unui tablou, pentru că știu de unde a pornit și ce am simțit când l-am pictat. Dar îmi place foarte mult să aflu ce vede celălalt în el, ce simte și ce poveste își construiește. Uneori, povestea privitorului devine la fel de importantă ca povestea mea.

Da, este greu. Pentru că, atunci când lucrezi la un tablou, lași în el o parte din tine, dintr-o anumită perioadă a vieții tale. Dar, în același timp, este și un sentiment minunat să știu că lucrarea mea ajunge într-o casă în care oamenii se bucură de ea, trăiesc cu ea sau chiar lucrează alături de ea.

Recent am aflat că o colecționară care îmi cumpără lucrări încă de acum aproximativ 15 ani, psiholog de profesie, folosește unul dintre tablourile mele chiar în cabinetul ei, ca un element de asociere în timpul sesiunilor de terapie. De altfel, arta și modul în care ne raportăm la ea sau încercăm să o înțelegem, ne determină să ne punem acele întrebări care ne duc către răspunsurile pe care le aveam deja în interiorul nostru, dar pe care, din varii motive, nu reușim să le vedem. Maniera în care ne regăsim într-un tablou sau în anumite elemente din el poate avea un efect terapeutic: poate fi un personaj, o expresie, o formă, o culoare sau o poveste pe care o proiectăm asupra unei lucrări. Și poate că, în timp ce încercăm să înțelegem ceea ce vedem, ajungem, de fapt, să înțelegem ceva despre noi.

Mi s-a părut fascinant să mă gândesc că o lucrare care a pornit din mine poate ajunge să facă parte din spațiul și din viața altui om.

Bineînțeles, am și lucrări de care nu mă pot despărți. Sunt tablouri cu o valoare emoțională foarte mare, pe care le păstrez pentru mine și familia mea. Încerc ca, din fiecare serie, să rămână măcar o lucrare care să fie a mea.

Pentru primul meu solo show de la Muzeul Ghika din Comănești am simțit că vreau să vorbesc despre maternitate așa cum este ea cu adevărat.

În istoria artei, maternitatea a fost reprezentată de foarte multe ori într-o formă aproape idealizată: mama este frumoasă, calmă, cu copilul în brațe, iar imaginea este una a tandreții și a perfecțiunii. Și da, maternitatea este extraordinar de frumoasă. Dar este și una dintre cele mai vulnerabile, intense și dificile perioade din viața unei femei.

Eu am vrut să aduc în pictură și partea despre care se vorbește mai puțin: oboseala, frica, îndoiala, instinctul, vulnerabilitatea, iubirea dusă până la limită.

De aici a venit și titlul expoziției — „Maternitatea și bestia din mine”.

„Bestia” nu este ceva rău. Pentru mine, este acea parte instinctivă care apare atunci când devii mamă. Este forța aceea pe care poate nu știai că o ai și care te face să îți protejezi copilul cu orice preț.

Aș începe, fără ezitare, cu mama mea. De la ea am primit foarte multe dintre valorile care mă definesc astăzi: bunătatea, încrederea, disciplina, atenția la detalii și, poate cel mai important, ideea că trebuie să găsesc ceva ce iubesc și să încerc să devin cât mai bună în acel domeniu.

M-a învățat că visele nu sunt suficiente dacă nu sunt însoțite de muncă și perseverență. Cred că o mare parte din omul și artistul care sunt astăzi vine și de acolo.

Dacă până acum am pictat foarte multe autoportrete, poate și ca formă de autocunoaștere, în ultima perioadă simt tot mai mult nevoia să pictez mame împreună cu copiii lor. Poate că acest lucru vine și din faptul că am devenit eu însămi mamă.

Mi-ar plăcea să arăt lumii că mamele sunt importante și că ele contează. Mai ales la începutul maternității, există uneori sentimentul că totul se concentrează asupra copilului, iar mama rămâne undeva în plan secund. Eu cred că trebuie să privim și mama. Să îi vedem efortul, vulnerabilitatea, frumusețea și puterea.

Aleg să mă fac văzută prin artă, prin expoziții și prin sinceritatea pe care o pun în lucrările mele. Cred că oamenii pot simți atunci când ceva este autentic. Așa că, atât offline, cât și online, încerc să mă arăt așa cum sunt și să las lucrările mele să vorbească pentru mine.

În același timp, am început să vorbesc tot mai des despre întreg universul meu: artistele pe care le admir, muzeele în care m-aș pierde la nesfârșit, tot ceea ce mă inspiră ca artistă, ca femeie. Cred, de asemenea, că nu este suficient să fii vizibilă. Este infinit mai important să fii relevantă. Vizibilitatea se obține ușor. Depinde doar ce preț ești dispusă să plătești pentru ea. Autenticitatea, inclusiv când vorbim despre artiști, și-a pierdut mult din sens și semnificație în zilele noastre, poate și pentru că este un termen folosit excesiv și înțeles ușor greșit. Pentru mine, să fii autentică și relevantă înseamnă să nu existe o discrepanță între ceea ce comunici și valorile tale. Să nu postezi doar de dragul de a satisface un algoritm, ci să prețuiești importanța și influența pe care conținutul tău, ceea ce transmiți prin scris sau prin picturile tale, le are asupra comunității tale.

Desigur, îmi doresc ca oamenii să îmi cumpere tablourile, printurile. Dar, așa cum explicam mai sus, în cazul expoziției „Maternitatea și bestia din mine”, îmi asum și responsabilitatea de a educa, de a mă implica activ în ceea ce cred și de a folosi arta nu doar pentru a fi văzută, ci pentru a spune ceva care contează. Pentru mine, acesta este, până la urmă, sensul pe care vreau să îl dau artei mele: să creeze o conexiune, să provoace o întrebare, să deschidă o conversație și, poate, să lase ceva în urma ei.

Pentru mine, „I AM ART” înseamnă să înțeleg că arta nu este doar ceea ce pun pe pânză. Este și felul în care privesc lumea.

Este felul în care observ o pasăre, o femeie, o floare, o lumină sau un gest. Este curiozitatea mea, sensibilitatea mea, felul în care simt lucrurile și poveștile pe care le văd în jurul meu.

Îți mulțumesc din inimă pentru acest interviu. Mi-a făcut mare bucurie să pot vorbi despre ceea ce iubesc și să împărtășesc o parte din universul meu cu tine și cu comunitatea I AM ART.

Mă puteți găsi pe elleny.art și pe Instagram, @elleny.art. Pe shop.elleny.art puteți găsi printuri Giclée după picturile mele.

De asemenea, vă puteți abona la newsletterul meu, unde povestesc despre ce se întâmplă în atelier, despre lucrări noi, expoziții și evenimente.

Și, bineînțeles, îmi puteți scrie direct. Sunt întotdeauna bucuroasă să mă conectez cu oamenii care îmi descoperă arta, să le aflu poveștile și să povestesc, la rândul meu, despre universul din spatele picturilor mele.